Inspiratie

Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri. În momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile

Colectionez

Vad cu ochii mei viata ce o traiesc, alerg printre straini pe care ii iubesc, colectionand...Am nevoie de o ancora care sa ma tina la linia de plutire, am nevoie de briza rece a amintirilor si strigatul infundat al clipelor afundate in dragoste si suferinta.
Colectionez in suflet si pastrez amintiri, le absorb in mine plina de pasiune...pierduta si cu mintea mereu  in alta parte,visatoare si cu lacrimi care ard.
 Zbier inabusita de betutudine si durere.
 Strang in mine tot felul de amintiri..eu culeg si inspir in fiinta mea dragostea ta, sunetul tramvaielor din diminetile pustii,senzatia de teama care vine odata cu plecarea lui, acea specifica raza de soare care e trimisa sa imi magaie fata, linistea, pastrez in sufletul meu amintirea stragerii maini mele in mana care vrea sa ma aline, gustul acelor covrigi impartiti..luati cu utimi marunti, durerea fericita data de atata ras si lacrimile care au urmat, cum fug dupa tramvai sa o mai salut inca o data, cum vantul imi ravaseste parul ,cum obisnuia el sa ma faca sa levitez, sunetul rasului inocent de copila al mamei mele si sarutarile ei, mirosul prajiurilor,genunchi care erau odata loviti si cazatura incasata,urmele buzelor mele pe cicatricile lui,ciresele puse dupa ureche si cele furate din gradinile vecinilor,plansul arzator al bunicilor mei,privirea care imi strapunge sufletul si ma pierd, sunetul vocilor lor a celor ce imi simt sufletul si il alina, imbratisarea, suferinta,magia din sufletul lor,sarutul care inca il mai port pe buze, zambetul acelui strain, soapta strainior, soapta steleor din diminetile tarzii, soapta lui care conta.
Nu e totul strain,nu e totul rece cum pare, desi eu sunt aproape inghetata.
Acea amintire ma poarta spre necunoscut, cand plang si nu esti langa mine,imi aduc aminte cum radeam si apoi alergam, cum dansam pe strada, imi aduc aminte de ea si mainile ei mici.
Imi aduc aminte de el...cum cantam pe strada,cum nimeni nu mai conta,cum fugeam de si totusi spre el nestiind daca am sa pot sa opresc vreodata iubirea ce i-o impartaseam.
 Pierduta, colectionez manifestarile iubiri,necunoscutului, fericirii, beatitudini,abstractului ce se alfa in mine si in jurul meu. Toate alearga prin capul meu ca niste animale salbatice dar care totusi sunt inofensive.

"Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei."

Mircea Eliade în Nuntă în cer

Esenta sufletului

De multe ori vreau sa cred ca interiorul nu se schimba, ca ploaia cade peste acelasi suflet, diferit doar datorita cicatricilor,dar la fel in interior, porotejat de scutul in care se izbesc toate dezamagirile, toate intristarile, batjocurile, toate momentele care ne determina se ne inclinam spre rau, toata ura si tot dispretul. Desigur, datorita evenimentelor care sufletul nostru le infrunta...neputincios asemeni unei pene in vant, se chinuie sa schiteze o schimbare, o amagire.

 "M-am schimbat!" Desigur ca te-ai schimbat,desigur ca sufletul nostru incerca sa schiteze o schimbare, cu toti suntem modelati...suntem impinsi spre rau sau spre bine de evenimentele care ne marcheaza sufetul, dar e decizia noastra pe ce drum o apucam...cum alegem sa ne comportam, sa traim. Totusi acolo in adancul sufletului , in esenta eului, tind sa cred ca suntm la fel, poate devenim mai puternici sau mai slabi, mai insetati dupa fericire sau obositi ,purtand in spate un morman de durere...poate gasim exact ce cautam,am gasit fericirea si suntem impliniti;
Copilul din mine nu e mort, se lupta sa iasa la suprafata zbatandu-se  printre firele de parf care cu orice pret doresc sa se aseze pe el,sa il inabuse. Inocenta lui e sugrumata de mizeria care patrunde ,bucuria lui se pierde precum ultimele raze de soare, entuziasmul dispare urmarit de frica...dar copilul din mine nu e mort, nu e nici schimbat, e doar obosit; Vreau sa cred ca ploaia cade peste acelasi suflet, cade peste copilul care se ascunde obosit, se ascunde in saptele temerilor in spatele nesigurantei si  ranilor noastre.

Suflet incomplet

Te caut in multime cu privirea arzatoare, insetata...doar sa iti vad chipul sa ma hranesc cu prezenta ta, sa te vad si imi e de ajuns, doar o clipa sa ma cufund in speranta si amintiri; te caut pe tine... sau poate ma  caut pe mine.
Sper ca in tine sa mai  fi ramas ceva din mine...sper sa te gasesc, sa te vad sa te absorb cu fiinta mea astfel sa redevin ceea ce am fost...pentru ca sunt secatuita de tot ce aveam, de ceea ce eram.
Sunt pierduta in golul dintre noi, in golul care odata era tot ce conta, tot ce stiam si iubeam.
 Alergam spre tine, te cautam..dar tu nu voiai sa fi zarit, in golul dintre noi m-am pierdut si simt ca e imposibil  sa ma mai gasesc. Sufletul meu rataceste infrigurat si trist, eu umblu parca transparenta printre figurile indiferente,printre oamenii care ma inconjoara; transparenta ca un cub de gheata care se topeste, se pierde...
De ce nu mai sunt un copil...de ce mangaielrile mamei nu mai au acel efect divin, nimic nu mai pare sa fie atat de puternic incat sa ma readuca la realitate...sau macar sa imi dea aripi sa zbor ,sa visez, sa uit.
Pasesc nesigura, ard sa ma inalt catre cer, sa inchid ochii si sa fiu implinita; nimic nu ma satisface indejuns, totul se afiseaza in fata mea mai mult decat splendit, perfect...dragostea ma inconjoara, prietenia e mai reala acum ca niciodata, suflete deosebite se deschid in fata mea sincere, asa cum imi doream mereu..totul e real, e desavarsit...dar eu, eu sunt incompleta, simt fiecare adiere, aerul imi umple plamani, deschid ochi si privesc spre cer, imi ingheata degetele, ma dor picioarele, imbratisez cu un dor nespus, savurez fiecare cana de ceai si ficare biscuite, tanjesc dupa ploaie si dupa scaunele libere in tramvaie din luna noiembrie, iubesc si daruiesc cu dedicare...dar eu, eu m-am pierdut.
Te caut, doresc prezenta ta strasnica, siguranta care mi-o ofereai , detalile care ma aduceau in pragul nebuniei, felul in care ma inaltam catre cer si in care opream timpul, cum ma simteam infinita de neoprit...caut dragostea ta,sau poate tanjesc dupa dragostea care doream atat de intens sa mi-o oferi; te caut...dar cred ca ma caut pe mine in tine...simt ca ti-am dat in maini o parte importanta din mine, tu nu ai vrut-o...iar eu, eu sunt incompleta.

"Rezerva"

E timpul...e timpul sa privesc cu ochi lag deschisi catre mine,catre ceea ce cred eu ca sunt...acele stari de beatitudine in care sinele meu ravneste si racneste, dorind sa puna totala stapanire peste nefericirea mea, trasnsformand-o in euforie.
Ma-au coplesit acele momente cand...in cautarea nebuna dupa fericire ai gasit-o in final intru-un lucru banal, iar in acel moment te opresti,opresti timpul si constientizezi fericirea, vrand sa imortalizezi pentru vecie acel moment.
 Imi inchid ochi acum si imi aduc aminte de acele clipe...cu atata dor si sovaiala. Aceste momente unice m-au inundat profund in ulimul timp...astfel alcatuind rezerva mea de fericire, alimetanu-mi sinele insetat dupa extazul fericirii.
Un lucru e sigur, emotii, sentimente, trairi, dezamagiri...ma completeaza mereu, sinele meu defect, plin de goluri care incerc sa le umplu cu lucuri superificiale, inca supravistuieste hraninduse cu acea rezerva de fericire. Iar latura mea sensibia si fragila adesea neputand asimila atatea sentimente deodata, se prabuseste, se arunca, incet fara ca eu sa simt schimbarea, dar apoi ma trezesc in fundul propastiei cu o durere ingrozitoare, cu lacrimi in ochii surprinsi si nelamuriti. Cu toata fiinta mea imi doresc sa evit cu orice pret aceste prabusiri...dar analizandu-ma, realizez ca "eu" sunt o adunatura e personalitati si sentimente diferite, care se lupta pentru detinerea controlului absolut...

Fragilitate?!

De ce ne ranesc cuvintele?!
De ce pretindem ca suntem imuni la tot ce e in jurul nostru?Incercam sa ascundem fragilitatea din noi,       aceasta se vede in ochi nostri, in zambetul nostru...

Incercam sa o mascam cu o masca frumoasa,sa pretindem ca fragilitatea nu exista in noi, ca suntem puternici, ca acea carapace in care ne ascundem...nimeni nu o poate trece si asa e ...dar tot putem auzi ce este afara...prin crapaturi intra si cel mai subtil sunet,cea mai mica soapta.
Cand realizam ca "lumea" a gasit o modalitate de a patrunde in carapacea nostra...cedam,suntem speriati si nesiguri, sau poate in euforia de a cauta o scapare facem greseala e a crede vocea inselatoare a "lumii",sau poate cuvintele urate pe care "aceasta" ni le aderseaza, faptele lipsite de bunatate de care avem parte, privirile ca niste sageti...aruncate cu dispret, se lipesc de noi ca un lipici de proasta calitate...ne incomodeaza.
De ce sustinem ca ne revenim atat de curand...de la toate acesta, cand defapt suntem inca afectati, raniti, nesiguri?
Suntem un continu santier...unde constructia e sabotata, suntem nevoitit mereu sa incepem de la fundatie,din nou si din nou. Dar astfel mereu si mereu cand refacem zidurile le facem mai puternice, ceea ce vor ele sa adaposteaca este fragilitatea..care va ramane mereu aceeasi..dar zidurile...vor fi mai puternice!
De ce suntem fragili? Pentru ca constructia sa fie de neclintit!

Apreciere...

Razele soarelui ating obrazul meu,vantul imi bate prin par,simt bucuria unui caine care se joaca, simt durere in corpul fiintei mele, lumina orbitoare imi ranesc ochii, oboseala ia control asupra mea, intunericul ma sperie, ma pierd in vise adanci ca o fantana magica in care cad...in visele departate ,dar totusi care par atat de aproape...asemeni norilor pufosi ai veri, doar  intind mana si ajung la ei...ce amagire coplesitoare. Simt imbratisarea care cuprinde inima mea ca o funie si face un nod, imbratisarea sincera, autentica, dar simt si dispret...invidie, ura in jurul meu, duplicitatea...datorita careia intru in carapacea mea...nimeni nu poate trece de ea, zgomotul intra in mine si isi gaseste cumva linistea...sau poate m-am obisnuit eu cu el...nu il mai aud, dar stiu ca e acolo cum e si soarele, dar eu sunt prea departe sa il vad...si sunt in intuneric, constienta. Fereicirea apare asemeni rasaritului... fermecat de culori naucitoare si lumineaza incet, incet orice unghier, apoi apune spectaculos...ca o binecuvantare cutremuratoare si...vine intunericul..dar pentru scurt timp, soarele va rasari din nou...si din nou. Simt iubire, speranta, mangaiere, frica si descurajare...simt odihna din trupul meu cand ma trezesc dimineata desi sunt ostenita, frigul care invaluie trupul meu, caldura istovioare, dorinte arzatoare si slabiciuni care mananca din mine cu o pofta nebuna, simt vindecare, simt aerul in plamanii mei, simt ca traiesc!
Apreciez durerea ce e in mine,dragostea ce o primesc,lumina ce mi-o da Tatal in fiecare zi,bucuria coplesitoare, oboseala, zgomotul, boala, vindecarea, plansul care imi spala ochi sa vad mai bine, sa vad viata ...apoi sa o simt si sa o traiesc!

Dragoste?

           A iubi...ce cuvinte apasatoare,dar in aceelasi timp pline de elibeare. Sa iubesti,ce sentiment normal,dar atat de ciudat si misterios.

           O taina ascunsa in inimile noastre, fotografia in care vrem si noi sa aparem, cana cu ceai pe care vrem sa o impartim,cartea citita care vrem sa o impartasim , inima calda dupa care insetam si ravnim, imbratisarea tamaduitoare pe care o primim cand ne asteptam mai putin, cuvintele incurajatoare care mangaie sufletul, privirea coplesitoare in care adevarul pur iese la iveala, ultimul covrig impartit, ultima bucata ramasa de ciocolata, zambetul bland...ca o poarta spre nemurire, nesemnificativul cadou daruit, vorba blanda spusa din suflet...inima dariuta fara a astepta ceva in schimb.
          Cum pot defini iubirea?! setimentul suprem...care imi incojoara inima precum unui carusel,  ca un plasure colorat peste rana mea...iar aceasta nu mai doare,durerea e absobita de admiratia pentru coloratul plasture...stiu doar ca nu vrea sa dau acest" plasture" jos, stiu ca dedesubtul acestuia rana se vindeca, asta e tot ce conteaza. 

           

Alaturi de Tine

Alaturi de Tine
Tristetea mea e alungata,
Intetosata,astupata
O mica licarire de speranta
Isi face loc in suflet...
Imi iei sufletul in mainile Tale
Ma alini si imi soptesti ca ma iubesti!
Imi spui ca Tu esti mare...
Si...totul ce e in jurul meu,
Repeta cantecul dragostei tale,Doamne!
Tu m-ai facut,asa cum trebuie sa fiu...
Sa fiu puternica,sa privesc sper cer
Si...sa nu plang de dor divin,dor dupa tine.
Sa stau aici si sa indur,
Ceea ce Tu alini,repari.
Sa ma incerd in Tine pe deplin,
Caci Tu esti roua dimineti,
Esti sunetul sublim din tacere...
Fiorul ce ma invaluie si ma umple,ma umple!
O Doamne,
Te chem sa vi! Sa nu mai pleci!
Sa luminezi,sa vad goliciunea,sa o acoperi...
Cu bunatatea Ta,iubirea Ta!
Sa fiu curata,cum iti place,
Sa stau la ale Tale picioare,
Sub aripa Ta protectoare,pe stanca mantuiri Tale!

Coplesire cu divinitate

Sunt oare vrednica,am oare o importanta in aceasta lume,pentru ca Dumnezeu sa ma bage in seama?!
Sunt nimeni! Dar...totusi El...e prezent in viata mea,ma ocroteste si ma iubeste,pe mine o pacatoasa,nu merit nici macar o farama din dragostea Lui mare.

 Cand L-am intalnit pentru prima oara, o pace cereasca a venit peste mine,o pace care nimeni si nimic nu o poate da decat El. Am amutit in fata celui ce este Creatorul suprem...ca si cum cuvintele au cazut in marea prapastie care a fost pana atunci intre noi...ochi inlacrimati au dat nastere la siroaie de lacrimi care au curs arzatoare pe obraz. L-am simtit langa mine...mai prezent ca niciodata. Am stiut ca el avea sa devina sensul vieti mele,iubirea mea eterna...ca singura traire adevarata este doar in El. Cand toti ma vor dezamagi El va fi mereu langa mine...am stiut asta si m-am simtit in siguranta...in bratele Lui!
Imi era rusine...o rusine apasatoare, faptul ca traisem fara El si nu i-am oferit inima mea, faptul ca a fost pentru mine doar un Dumnezeu care e ma vede doar cand vreau eu...care vine doar cand ii cer ajutorul dar,in rest era doar o "forma" un "simbol",ca am trait dupa proprile mele reguli.
Vina era atat de mare, haina mea alba nu era deloc stralucitoare,era murdara,urata si....imi era rusine. El a murit ca eu sa fiu iertata,ca eu sa primesc o haina noua. Ce Dumnezeu minunat,ce dragoste nespusa!
El atunci m-a luat in bratul sau...si stiu ca nu mi-a dat nici macar o clipa drumul.
 De fiecare data cand simt ca ma pierd si firea pune stapanire peste mine, El cu blandete ma ridica,me pune pe stanca si ma spijina, ma inconjoara cu dragostea sa.
Iubirea Ta Doamne ma copleseste...ma inunda...si eu sunt un ocean.
Tu esti salvatorul meu! Mantuitorul,Stapanul,Tatal meu,iar eu sunt copilul tau! Prezenta Ta...este raiul pentru mine!

Universul tau

Oameni...de multe ori stam si incercam sa observam aceste fiinte care desi adeseori spunem ca sunt de neincredere,lacome sau rele...ei formeaza tot ceea ce stim. Ei sunt ceea ce vedem,cu ceea ce adeseori de comparam...si ceea ce iubim. Ne este dor de ei, tanjim totusi dupa atentia lor,oricat de mica ar fi aceasta. De multe ori poate nu ii suferim...si totusi ei sunt aceea care ne fac lumea sa prinda contur si sa fie colorata.

Vad farmec in fiecare om, pornind de la dragi mei parinti,adorabila mea sora,la bunici mei sensibi si "calzi" si rudele mele,colegi mei jucausi si sarguinciosi,la vecinul meu ciudat,strainul din firobuz care se aseaza langa mine,doamna care citeste in tramvai si batranelul cu ochelarii mari si simpatici. Dragutele tinere care se etaleaza pe strazile orasului in haine scumpe si tineri frezati dornici sa impresioneze,cuplurile de indragostiti pana peste cap care se plimba de mana,dar si batraneii care inca dupa atata timp inca se privesc cu iubire,pana la colega mea Zena care imi lumineaza mereu ziua si baiatul cu ochi caprui care priveste in sufletul meu. Toti acestia formeaza universul meu perfect dar totusi cu atatea lipsuri. Fara ei sunt nimic,ei sunt motivul rasului meu zogotos...si al lacrimilor arzatoare. De multe ori ma intreb daca eu am avut vreun impact vreodata asupra vieti cuiva...cum o au ei toti asupra vieti mele zi de zi!
Pretuieste persoanele din jurul tau,fie ca sunt  prieteni de incredere sau persoamne care nu te agreeaza. Ei constituie si universul tau si prin mainile lor sufletul tau e modelat.

Trezire

Inima iti bate,esti aici dar totusi nu esti prezent. Esti pierdut in valtoarea lumii,nu te poti gasi si...te simti sufocat de propria persoana care se chinuie sa supravietuiasca,sa o scoata la capat.
Spui ca traiesti in prezent dar nu esti constient de "clipa acum".

Sufletul nostru se pierde in ceea ce credem noi ca suntem,se piedre in trecutul nostru si in poveestea care ne defineste,sau cel putin asa credem noi.
Striga din tine sufletul dupa o traire profunda, o traire reala,nu una care se potriveste termenilor societati.
Gandurile o iau razna si alearga prin capul nostru ca niste animale salbatice,distrugand totul in jurul lor. Uiti,uiti sa privesti in interiorul tau...daca nu cumva sufletul tau,despre care spui ca este asa important,poate e aproape mort.
E insetat dupa "tine" dupa trairea ta fara inhibiti si fara temerea de a fi diferit,mai bun,mai intens,mai real in tot ceea ce faci. Sa faci totul si orice cu toata dariurea. Sa spui un "te iubesc"  dar sa fie din toata inima,cand asculti pe cineva sa il asculti cu adevarat...nu pierdut in proprile ganduri sa schitezi o ascultare, cand ierti...sa ierti cu adevarat,stiind ca nici tu nu esti perfect.
Inima iti bate,esti aici dar totusi nu esti prezent. Esti acolo undeva in interiorul tau sau...poate esti inca pierdut in valtoarea lumii. Dar nu te ingrijora mereu vei gasi drumul care duce spre tine,oricat de ratacit te-ai simti.

O "toamna" continua

Toamna e anotpimpul nuantelor,a bucuriei dar tot odata si a melancoliei. De multe ori aseman toamna cu viata aceasta trecatoare,in care frunzele cazute sau cele care sunt gata,gata sa cada...sunt clipele,momentele frumoase sau mai putin placute,care cad pe pamatul rece si devin o parte din trecut. Acele zile ploioase din viata noastra cand simtim stropi de ploaie atat de intens aspura noastra...si care fac ca aparitaia soarelui si a razelor lui sa para ca o bincuvantare si tot odata o promisiune pentru o lume mai buna.

Profunzimea razelor de soare ma invaluie si ma duce intr-o stare de fericire eterna...divina. Simt caldura lor,zambesc si merg mai departe.

Toamna imi aduce aminte cat de trecator e totul.Imi reaminteste ca persoanele pe care le iubesc nu vor fi mereu langa mine sau poate nu voi fi eu langa ele...ca gresesc zi de zi prin faptul ca nu le arat dragostea pe care le-o port...si nu le multumesc indeajuns pentru ceea ce fac si ceea ce  inseamna in viata mea.

Toamna imi mai reaminteste ce Dumnezeu minunat am. Acel artist suprem care face acest "anotimp" atat de special,acel Creator care se ingrijeste de natura dar si de viata mea nesemnificativa dar asa valoroasa in ochi Lui de Tata. Ce Dumnezeu!