Pur si simplu

Cand tot ce simti e atat de intens..incat si nimicul e atat de apasator incat te afunda in pamant si prinzi radacini. Daca se intampla sa ajungi intr-o stare in care orice simtire iti este privata, te simti ca un spectator al propriei vieti, o marioneta...manuita de tine, absurd asa-i? Tu, propria ta marioneta... Oricat de meschin ar parea, oricat de revoltator..nu pot sa scap, sa ma eliberez, nici nu am puterea necesara.
De cate ori se iveste ocazia sa simt ceva , inentens, de cate ori ar trebui sa simt ceva,orice, fata mea nu schiteaza nimc, sufletule meu e ca un zid de care se lovesc cuvinte, fapte...care ar trebui sa ma miste intr-un fel sau altul, sa ma faca sa reactionez cumva , sa simt ceva, si totusi eu sunt de necilintit , ca o stanca, rece si departe. Defapt ceea ce scriu eu aici ar trebui sa fie ceva substantial si concret,coerent si sigur, cu o baza , inceput si sfarsit...dar ceea ce simt nu mai are nici inceput si nici sfarsit, simt ca ma pierd in cuvinte, in ganduri, in capul meu e un amalgam de ganduri neimpartasite care au inceput sa se sudeze undele de altele formand noi mostrii...da monstri. Cum as putea cere cuiva sa intelgeaga ceva ce nici eu nu inteleg, mizeria si tot ce umple fiinta mea. Nici sa exprim nu pot exact, parca atunci cand deschid gura..iar cuvintele asteapta sa iasa, se ingrozesc si ele si isi pierd sensul,asa ca atunci cand le leg in propozitii , nu se mai intelege nimic, iar eu inceps sa respir greu, inima imi bate ca atunci cand mint, puterernic si incet, apoi uit complet tot ce aveam sa zic...uit ceea ce vroiam sa exprim..si vreau sa zic ca uit in cel mai mic detaliu, uit ce am simtit, ba chiar ma indoiesc daca am simtit vreodata ceva. Asa ca am refuzat sa mai imi porovoc durere si confuzie, ma pierd prin multime ignorandu-mi gandurile si astupandu-mi vocea , ascult vantul, sunetul tramvaielor, privesc cum razele de soare cad pe parul frumos al fetei ce asteapta la semafor. analizez acei ochi verzi si ma fortez sa ma pierd in ei ca sa uit de mine.
Nu pot sa ma eliberez din stransoarea aceasta, nu pot sa dau drumul marionetei, sa fie libera, nu e pregatita sa faca asta...sau poate e, dar totusi nu am sa o fac, am sa o las sa traisca asa in lumea ei, crezand ca detine controlul, nu "crezand" pentru ca stie ca nu detine controlul, doar se minte pe ea, a devent experta in asta deja.

"Pierduta"

E necesar sa pierzi ceva pentru a realiza cat de importat e? Adesea e. Adesea lucurile care au o greutate,un suflu de viata important,se prefac intr-o pelicula subtire care nici nu o mai vedem,nici nu o mai simtim,o ignoram. Sa pierzi,sa abandonezi,sa lasi in urma..Daca te-ai pierde? Daca ai pierde esenta,ce ai mai valoros in tine? Ramai in urma,alergi dupa tren cu diperare, cauti in tine..Simti goliciunea si... nimic nu e destul de intens incat sa te patrunda..pentru ca tu..esti pierdut,esenta ta nu mai e. Cum as putea sa ma gasesc? Aerul care il inspir in plamani e rece,e plin de viata si ma imbata cu euforie..dar nu ii simt intensitatea,apasarea, toate dispar..senzatia,zambetul,dorul,durerea.
 Cum sa traiesc nepasatoare,zbatandu-ma cu ochi inchisi..cum sa traiesc daca nu simt?! M-am  pierdut..si constientizez cat de importanta era dragostea,durerea,magaierea,lacrima care imi sculpteaza trasaturile,zabetul care ramane pe buze la infinit,golul in stomac si emotia,satisfactia si deznadejdea. Constinentizez ca m-am pierdut..m-am pierdut in mine. M-am refugiat intr-o camera asunsa,tainuita . Fara sa realizez ca aceasta se afla in interiorul meu, fara sa realizez ca nu eram defapt pieruta.. Eram ,am fost si voi fii mereu acolo..simteam ca m-am pierdut dar totodata ma descopeream,ma gaseam...diferita si asa neschimbata..atat de schimbatata incat parca totul a ramas la fel. Pierzi unele lucruri si abea cand le simti lipsa realizezi profunzimea lor..devenim imuni la lucurile care ne sunt asa importante,de care suntem dependeti si insetati. Devenim nepasatori si indifereti,parca trasnapreti si goi..cand suntem defapt plini de iubire,iubire de viata,iertatre si acceptare,bucurie,viata,timp,lumina..de briza care aduce un miros al amintirilor,suntem plini de "noi" si nu in sensul brutal,ci plini de "noi",plini de amintiri..dar nu cine suntem noi bazat pe povestea din spatele nostru,sau ce am facut,ce am realizat..Cine suntem-cum visam,cum plangem si cum zambim,cum intidem mainile  de copil spre cer si aratam stelele,cum imbratisam, cum sinceritatea nu se poate ascunde de pe fetele noastre,cum  frica si deznadejdea noastra nu se poat controla desi credem cu tot dinadinsul ca suntem in control,cum privesti spre ceea ce iubesti si ochii ti se lumineaza... Suntem plini de "noi"..si totusi uneori ne simtim atat  goi si ne pierdem. Dar adevarul e ca nimeni nu poate rapi acest dar, darul de a fii "tu", putem doar sa devenim imuni,sa uitam cine suntem,cum sa traim...ce ar trebui sa iubim si ce ar trebui sa apreciem.

Inspiratie

Aşadar, cine sunt eu? Cel din testele de personalitate? Dar ele nu fac decât să mă decupeze-n diapozitive subţiri. În momente diferite, după ele, am personalităţi diferite. Interiorul nostru nu e însă un album de fotografii. Noi nu suntem obiecte, ci procese. Eu sunt, în cele din urmă, căutarea mea de sine. Exist pentru că mă caut pe mine însumi. Nu mă caut ca să mă găsesc; faptul că mă caut pe mine însumi este semnul că deja m-am găsit.

Mircea Cărtărescu în De ce iubim femeile

Colectionez

Vad cu ochii mei viata ce o traiesc, alerg printre straini pe care ii iubesc, colectionand...Am nevoie de o ancora care sa ma tina la linia de plutire, am nevoie de briza rece a amintirilor si strigatul infundat al clipelor afundate in dragoste si suferinta.
Colectionez in suflet si pastrez amintiri, le absorb in mine plina de pasiune...pierduta si cu mintea mereu  in alta parte,visatoare si cu lacrimi care ard.
 Zbier inabusita de betutudine si durere.
 Strang in mine tot felul de amintiri..eu culeg si inspir in fiinta mea dragostea ta, sunetul tramvaielor din diminetile pustii,senzatia de teama care vine odata cu plecarea lui, acea specifica raza de soare care e trimisa sa imi magaie fata, linistea, pastrez in sufletul meu amintirea stragerii maini mele in mana care vrea sa ma aline, gustul acelor covrigi impartiti..luati cu utimi marunti, durerea fericita data de atata ras si lacrimile care au urmat, cum fug dupa tramvai sa o mai salut inca o data, cum vantul imi ravaseste parul ,cum obisnuia el sa ma faca sa levitez, sunetul rasului inocent de copila al mamei mele si sarutarile ei, mirosul prajiurilor,genunchi care erau odata loviti si cazatura incasata,urmele buzelor mele pe cicatricile lui,ciresele puse dupa ureche si cele furate din gradinile vecinilor,plansul arzator al bunicilor mei,privirea care imi strapunge sufletul si ma pierd, sunetul vocilor lor a celor ce imi simt sufletul si il alina, imbratisarea, suferinta,magia din sufletul lor,sarutul care inca il mai port pe buze, zambetul acelui strain, soapta strainior, soapta steleor din diminetile tarzii, soapta lui care conta.
Nu e totul strain,nu e totul rece cum pare, desi eu sunt aproape inghetata.
Acea amintire ma poarta spre necunoscut, cand plang si nu esti langa mine,imi aduc aminte cum radeam si apoi alergam, cum dansam pe strada, imi aduc aminte de ea si mainile ei mici.
Imi aduc aminte de el...cum cantam pe strada,cum nimeni nu mai conta,cum fugeam de si totusi spre el nestiind daca am sa pot sa opresc vreodata iubirea ce i-o impartaseam.
 Pierduta, colectionez manifestarile iubiri,necunoscutului, fericirii, beatitudini,abstractului ce se alfa in mine si in jurul meu. Toate alearga prin capul meu ca niste animale salbatice dar care totusi sunt inofensive.

"Sunt uneori stări care parcă îşi pierd durata. Nu ştii - sau nu-ţi aduci aminte - când au început, ce le-a dezlănţuit, cum se transformă. Şi totuşi, din beatitudinea aceea turbure se desprinde uneori un cuvânt, un strigăt, o melodie sau măcar o singură notă muzicală, care îţi rămâne necontenit prezentă, fără să te mire precaritatea sau chiar nesemnificaţia ei."

Mircea Eliade în Nuntă în cer

Esenta sufletului

De multe ori vreau sa cred ca interiorul nu se schimba, ca ploaia cade peste acelasi suflet, diferit doar datorita cicatricilor,dar la fel in interior, porotejat de scutul in care se izbesc toate dezamagirile, toate intristarile, batjocurile, toate momentele care ne determina se ne inclinam spre rau, toata ura si tot dispretul. Desigur, datorita evenimentelor care sufletul nostru le infrunta...neputincios asemeni unei pene in vant, se chinuie sa schiteze o schimbare, o amagire.

 "M-am schimbat!" Desigur ca te-ai schimbat,desigur ca sufletul nostru incerca sa schiteze o schimbare, cu toti suntem modelati...suntem impinsi spre rau sau spre bine de evenimentele care ne marcheaza sufetul, dar e decizia noastra pe ce drum o apucam...cum alegem sa ne comportam, sa traim. Totusi acolo in adancul sufletului , in esenta eului, tind sa cred ca suntm la fel, poate devenim mai puternici sau mai slabi, mai insetati dupa fericire sau obositi ,purtand in spate un morman de durere...poate gasim exact ce cautam,am gasit fericirea si suntem impliniti;
Copilul din mine nu e mort, se lupta sa iasa la suprafata zbatandu-se  printre firele de parf care cu orice pret doresc sa se aseze pe el,sa il inabuse. Inocenta lui e sugrumata de mizeria care patrunde ,bucuria lui se pierde precum ultimele raze de soare, entuziasmul dispare urmarit de frica...dar copilul din mine nu e mort, nu e nici schimbat, e doar obosit; Vreau sa cred ca ploaia cade peste acelasi suflet, cade peste copilul care se ascunde obosit, se ascunde in saptele temerilor in spatele nesigurantei si  ranilor noastre.

Suflet incomplet

Te caut in multime cu privirea arzatoare, insetata...doar sa iti vad chipul sa ma hranesc cu prezenta ta, sa te vad si imi e de ajuns, doar o clipa sa ma cufund in speranta si amintiri; te caut pe tine... sau poate ma  caut pe mine.
Sper ca in tine sa mai  fi ramas ceva din mine...sper sa te gasesc, sa te vad sa te absorb cu fiinta mea astfel sa redevin ceea ce am fost...pentru ca sunt secatuita de tot ce aveam, de ceea ce eram.
Sunt pierduta in golul dintre noi, in golul care odata era tot ce conta, tot ce stiam si iubeam.
 Alergam spre tine, te cautam..dar tu nu voiai sa fi zarit, in golul dintre noi m-am pierdut si simt ca e imposibil  sa ma mai gasesc. Sufletul meu rataceste infrigurat si trist, eu umblu parca transparenta printre figurile indiferente,printre oamenii care ma inconjoara; transparenta ca un cub de gheata care se topeste, se pierde...
De ce nu mai sunt un copil...de ce mangaielrile mamei nu mai au acel efect divin, nimic nu mai pare sa fie atat de puternic incat sa ma readuca la realitate...sau macar sa imi dea aripi sa zbor ,sa visez, sa uit.
Pasesc nesigura, ard sa ma inalt catre cer, sa inchid ochii si sa fiu implinita; nimic nu ma satisface indejuns, totul se afiseaza in fata mea mai mult decat splendit, perfect...dragostea ma inconjoara, prietenia e mai reala acum ca niciodata, suflete deosebite se deschid in fata mea sincere, asa cum imi doream mereu..totul e real, e desavarsit...dar eu, eu sunt incompleta, simt fiecare adiere, aerul imi umple plamani, deschid ochi si privesc spre cer, imi ingheata degetele, ma dor picioarele, imbratisez cu un dor nespus, savurez fiecare cana de ceai si ficare biscuite, tanjesc dupa ploaie si dupa scaunele libere in tramvaie din luna noiembrie, iubesc si daruiesc cu dedicare...dar eu, eu m-am pierdut.
Te caut, doresc prezenta ta strasnica, siguranta care mi-o ofereai , detalile care ma aduceau in pragul nebuniei, felul in care ma inaltam catre cer si in care opream timpul, cum ma simteam infinita de neoprit...caut dragostea ta,sau poate tanjesc dupa dragostea care doream atat de intens sa mi-o oferi; te caut...dar cred ca ma caut pe mine in tine...simt ca ti-am dat in maini o parte importanta din mine, tu nu ai vrut-o...iar eu, eu sunt incompleta.

"Rezerva"

E timpul...e timpul sa privesc cu ochi lag deschisi catre mine,catre ceea ce cred eu ca sunt...acele stari de beatitudine in care sinele meu ravneste si racneste, dorind sa puna totala stapanire peste nefericirea mea, trasnsformand-o in euforie.
Ma-au coplesit acele momente cand...in cautarea nebuna dupa fericire ai gasit-o in final intru-un lucru banal, iar in acel moment te opresti,opresti timpul si constientizezi fericirea, vrand sa imortalizezi pentru vecie acel moment.
 Imi inchid ochi acum si imi aduc aminte de acele clipe...cu atata dor si sovaiala. Aceste momente unice m-au inundat profund in ulimul timp...astfel alcatuind rezerva mea de fericire, alimetanu-mi sinele insetat dupa extazul fericirii.
Un lucru e sigur, emotii, sentimente, trairi, dezamagiri...ma completeaza mereu, sinele meu defect, plin de goluri care incerc sa le umplu cu lucuri superificiale, inca supravistuieste hraninduse cu acea rezerva de fericire. Iar latura mea sensibia si fragila adesea neputand asimila atatea sentimente deodata, se prabuseste, se arunca, incet fara ca eu sa simt schimbarea, dar apoi ma trezesc in fundul propastiei cu o durere ingrozitoare, cu lacrimi in ochii surprinsi si nelamuriti. Cu toata fiinta mea imi doresc sa evit cu orice pret aceste prabusiri...dar analizandu-ma, realizez ca "eu" sunt o adunatura e personalitati si sentimente diferite, care se lupta pentru detinerea controlului absolut...