De multe ori vreau sa cred ca interiorul nu se schimba, ca ploaia cade peste acelasi suflet, diferit doar datorita cicatricilor,dar la fel in interior, porotejat de scutul in care se izbesc toate dezamagirile, toate intristarile, batjocurile, toate momentele care ne determina se ne inclinam spre rau, toata ura si tot dispretul. Desigur, datorita evenimentelor care sufletul nostru le infrunta...neputincios asemeni unei pene in vant, se chinuie sa schiteze o schimbare, o amagire.
"M-am schimbat!" Desigur ca te-ai schimbat,desigur ca sufletul nostru incerca sa schiteze o schimbare, cu toti suntem modelati...suntem impinsi spre rau sau spre bine de evenimentele care ne marcheaza sufetul, dar e decizia noastra pe ce drum o apucam...cum alegem sa ne comportam, sa traim. Totusi acolo in adancul sufletului , in esenta eului, tind sa cred ca suntm la fel, poate devenim mai puternici sau mai slabi, mai insetati dupa fericire sau obositi ,purtand in spate un morman de durere...poate gasim exact ce cautam,am gasit fericirea si suntem impliniti;
Copilul din mine nu e mort, se lupta sa iasa la suprafata zbatandu-se printre firele de parf care cu orice pret doresc sa se aseze pe el,sa il inabuse. Inocenta lui e sugrumata de mizeria care patrunde ,bucuria lui se pierde precum ultimele raze de soare, entuziasmul dispare urmarit de frica...dar copilul din mine nu e mort, nu e nici schimbat, e doar obosit; Vreau sa cred ca ploaia cade peste acelasi suflet, cade peste copilul care se ascunde obosit, se ascunde in saptele temerilor in spatele nesigurantei si ranilor noastre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu