Fragilitate?!

De ce ne ranesc cuvintele?!
De ce pretindem ca suntem imuni la tot ce e in jurul nostru?Incercam sa ascundem fragilitatea din noi,       aceasta se vede in ochi nostri, in zambetul nostru...

Incercam sa o mascam cu o masca frumoasa,sa pretindem ca fragilitatea nu exista in noi, ca suntem puternici, ca acea carapace in care ne ascundem...nimeni nu o poate trece si asa e ...dar tot putem auzi ce este afara...prin crapaturi intra si cel mai subtil sunet,cea mai mica soapta.
Cand realizam ca "lumea" a gasit o modalitate de a patrunde in carapacea nostra...cedam,suntem speriati si nesiguri, sau poate in euforia de a cauta o scapare facem greseala e a crede vocea inselatoare a "lumii",sau poate cuvintele urate pe care "aceasta" ni le aderseaza, faptele lipsite de bunatate de care avem parte, privirile ca niste sageti...aruncate cu dispret, se lipesc de noi ca un lipici de proasta calitate...ne incomodeaza.
De ce sustinem ca ne revenim atat de curand...de la toate acesta, cand defapt suntem inca afectati, raniti, nesiguri?
Suntem un continu santier...unde constructia e sabotata, suntem nevoitit mereu sa incepem de la fundatie,din nou si din nou. Dar astfel mereu si mereu cand refacem zidurile le facem mai puternice, ceea ce vor ele sa adaposteaca este fragilitatea..care va ramane mereu aceeasi..dar zidurile...vor fi mai puternice!
De ce suntem fragili? Pentru ca constructia sa fie de neclintit!

Apreciere...

Razele soarelui ating obrazul meu,vantul imi bate prin par,simt bucuria unui caine care se joaca, simt durere in corpul fiintei mele, lumina orbitoare imi ranesc ochii, oboseala ia control asupra mea, intunericul ma sperie, ma pierd in vise adanci ca o fantana magica in care cad...in visele departate ,dar totusi care par atat de aproape...asemeni norilor pufosi ai veri, doar  intind mana si ajung la ei...ce amagire coplesitoare. Simt imbratisarea care cuprinde inima mea ca o funie si face un nod, imbratisarea sincera, autentica, dar simt si dispret...invidie, ura in jurul meu, duplicitatea...datorita careia intru in carapacea mea...nimeni nu poate trece de ea, zgomotul intra in mine si isi gaseste cumva linistea...sau poate m-am obisnuit eu cu el...nu il mai aud, dar stiu ca e acolo cum e si soarele, dar eu sunt prea departe sa il vad...si sunt in intuneric, constienta. Fereicirea apare asemeni rasaritului... fermecat de culori naucitoare si lumineaza incet, incet orice unghier, apoi apune spectaculos...ca o binecuvantare cutremuratoare si...vine intunericul..dar pentru scurt timp, soarele va rasari din nou...si din nou. Simt iubire, speranta, mangaiere, frica si descurajare...simt odihna din trupul meu cand ma trezesc dimineata desi sunt ostenita, frigul care invaluie trupul meu, caldura istovioare, dorinte arzatoare si slabiciuni care mananca din mine cu o pofta nebuna, simt vindecare, simt aerul in plamanii mei, simt ca traiesc!
Apreciez durerea ce e in mine,dragostea ce o primesc,lumina ce mi-o da Tatal in fiecare zi,bucuria coplesitoare, oboseala, zgomotul, boala, vindecarea, plansul care imi spala ochi sa vad mai bine, sa vad viata ...apoi sa o simt si sa o traiesc!